bătrânul M.B. se hotărî să scrie despre margine
despre ontologia haosului în care orice cuvânt
e o confirmare a spaimei
[ca atunci când simți că picioarele
ți-au crescut din stomac]
țin minte îl priveam nedumeriți
el ne apuca de braț și privind în gol
spunea să facem liniște

și se făcu liniște ca în ziua dintâi
se îngroșară rândurile deținuților
telefonul de la ambasadă încetă să mai sune

veti auzi -spunea- cântecul de lebădă
al genunchilor mei bătrâni
pentru că uneori ai nevoie de o privire limpede
de o baie în propria cenușă
să înțelegi că asta e
cea mai violentă răzbunare
noi îi simțeam ezitările ne cutremuram
la fiecare adevăr pe care nu avusesem curajul
să îl rostim. bătrânul căuta cuvintele potrivite
răsfoind acele cărți roșii
despre noua ordine socială
eu cred -spunea- că în oasele mele
s-a cuibărit noaptea – o boală ce absoarbe
imaginea livezilor înghețate

pe masa de scris se așternea umbra
noi stăteam la dreapta lui așteptând
un singur cuvânt pe care să îl întoarcem
pe toate părțile
un cuvânt ca o viață întreagă
un cuvânt ca o sinucidere colectivă

bătrânul se ridică închise fereastra
și începu să spună povestea
vânzătorului de castane