de ceva timp
moartea îmi trage cu ochiul
și îmi zâmbește perfid
chiar și în vise.
mă tot invită la cafea și îmi oferă țigări scumpe
deși eu nu fumez decât cuvinte.
e atât de darnică și de binevoitoare,
încât uneori îmi verific pulsul
pentru a mă asigura că trăiesc.

alteori,
cuprinsă de neliniște,
mă așez între verbul a fi și a nu fi
și stingheră, picur secunde,
ori număr copiii nenăscuți ai femeii cu coasa.

și totuși, orice aș face,
ajung mereu la concluzia că ne naștem morți,
apoi ne reinventăm și învățăm să murim din nou...
a 2013-a oară.

e seară iar
și tu doamnă, ți-aprinzi țigara râzând.