e un deșert în inima mea,
pe care-l străbați fără să știi.
de sus în jos și de la dreapta la stânga.
te-afunzi în straturi de nisip și-ți spui că-i iarbă crudă.
când plouă soarele necruțător, îți pare că e rouă,
iar noaptea când se face frig,
te amăgești c-ai amorțit de mult prea multă fericire.
te-așezi și mângâi șerpii.
le spui povești cu glas blând și când te mușcă,
zâmbești veninului crezând că-i un sărut.
când pietrele se crapă,
te luminezi că-i briza mării și-ți vine să dansezi.
ești o eșarfă sfâșiată-n vânt,
dar tu te simți mereu frumoasă, cu părul fluturând.
furtuna trece peste tine și îți dezbracă oasele,
le curăță, le lasă albe.
rămâi doar un schelet nebun,
prins într-o lume de fantasme.
sub tone de nisip pulsând, ascund o altă crimă.