Se adună norii de furtună
pe fruntea ta ce odat' era senină.
Iar eu privesc cam temătoare ,
Având în minte o singură întrebare,
Ce nu o pot rosti cu voce tare
Căci mă cam doare.

(însă îmi adun curajul)

Mă iubești?
Știu, sună ca-n povești
O astfel de întrebare.
Dar pot să rămân nepăsătoare?
Îmi spui că sunt misterioasă,
că ai dori să-ți fiu aleasa.
dar nu acum…
Iar eu mă zbucium!
Eu te intreb de mă iubești,
Iar tu-mi răspunzi că îți dorești
Dar nu acum?!
Din nou un zbucium
Îmi străpunge sufletul,
precum cuțitul .
Te înțeleg și plec spășită.
E clar că nu-ți mai pot fi iubită.
Plec. Spre căi nebănuite
și poate pline cu ispite.
Îmi iau misterul și iubirea
și plec. Să caut fericirea.