Nu e mai infinit
nimic pe lumea asta
ca secunda care părăsește ceasul
și se lipește de lacrimă,
să stea numai
sub cerul pipăit de nevăzători, în plină stradă
cu oameni care se recunosc dintr-un trecut îndepărtat
în timp ce-și dau cuvinte și înțelesuri la schimb pe-o bucată
de mucegai care dă să intre în dragoste
ca sărutul neînceput ce face din adevărate
buze, preafericite
gânduri
în care să locuim iar și iar
când inima noastră va bate cu greutate
am să te învăț cum să
stingi apăsarea
pentru tot restul zilelor în care timpul ne va uita
unul într-altul.