Întors în golful meu de la Agigea,
am găsit o domnișoară
de-o frumusețe minerală amplă,
era întinsă la țărm lângă piatra pe care,
an de an, o văzusem cum îmbătrânește.
acum, sunt două universuri vecine,
doar unul posibil pentru contemplare.



sunt sigur că vi-o puteți imagina pe fata aceea
cum domina frustrant, din locul meu de plajă,
prin forțele proprii și marea, și țărmul,
până atunci foarte previzibile și favorabile mie.



spațiul de expunere al acestui tablou era tot al meu,
la fel și rama sa, devreme ce eu însumi hotărâsem
că este un tablou...
o vedeam cum citea în singurătate și nimeni acolo
nu știa secretul că faptul cultural
are ca sens comuniunea, armonia...



și stând așa, cu un prosop pe umăr,
privindu-i meșteșugul din volume și contururi precise,
nu știam cum s-o fac să priceapă
că dacă noi, oamenii, iubim,
puține lucruri ne mai rămân apoi de înțeles.



și-a trebuit să îmi arunc încă o dată lanțul
cu care m-am legat de libertate,
pentru ca ea, odată ajunsă la mine,
să nu-și mai afle hotarul,
simbol excepțional de aspirații comune.



unde se termină timpul, acolo începe iubirea.
cândva, aceasta i-a fost sursă.
astăzi, creează efecte concentrice,
iar ieșirea din cerc face apel
la evadarea din plan.
aceste poeme sunt oglinda cea veche,
în care doar femeile știu ce ar putea să vadă
atunci când se privesc.