Este încă vară, însă toamna se grăbește să apară
în sufletul ei, în viața ei, prin toate colțurile minții.
Un vânt răcoros îi trezește simțurile, făcând-o parcă să tresară.
O ploaie maruntă și rece îi curge din ochii cenușii.

În părul său rubiniu, ca și frunzele căzute-n prag de toamnă,
îi sta mâna, ce-i sprijină capul mic, îngreunat
de atât de multă tristețe, de atât de multă iubire, de atâta povară,
de atâta poveste ce, pe drumul vieții, a adunat.

În rochia din frunze arămii, pare un personaj de poveste,
iar pletele-i lungi, unduioase, răvășite, îi acoperă umerii goi,
ca un șal ce ar vrea să o înconjoare cu dragoste,
să-i încălzească sufletul, cu blândețe de catifea să o mângâie apoi!


Tălpile-i sunt goale și reci, stând așezate pe iarba încă verde,
udă pe alocuri de lacrimi sărate.
E o muză?
E doar o femeie cu sufletul ce-i arde
de dorul iubirii, de dorul dragostei?

Privirea îi era întrebătoare, chipul său frumos mă uimea.
Stătea așa nemișcată, la a doua sa tinerețe
frumoasă, tristă, misterioasă, cochetă,
pictată pe pânza tabloului agățat în perete.