Din universul cărnii, definitiv închis telescoapelor reci,
mă prăbușesc în flăcări peste culturile și orașele ei,
peste mii de guri și mii de spice în rod.
din universul cărnii cel lipit de mine și infinit de înalt,
imun interpretărilor livrești, eu vin spre ea, previzibil,
pe traiectoria gregară a unei singure idei, care va trebui să înfrunte istorice tabuuri.
și las în urmă goluri, groază, tradiții populare.
în tot ce mai rămâne nu mai e suferință,
a luat cu ea chiar și iubirea…
ce mai e de făcut mereu înainte de moarte cu aparenta libertate parțială?!
în urma trecerii mele prin inima ei,
nici timpul nu mai trece.
amintirea lui se adâncește ascuns
ca niște albii seci, ducând din cer, prin ochi,
lumina și sarea distanțelor înfrânte.
știu de când eram școlar că Bădia Mihai propunea muzei poziții imposibile.
eu, prin diferență, în iarna asta din mine am numai certitudini:
nasul roșu-n părul moale
pe-al meu ochi încet să-l culci,
să lași pradă minții mele
ale tale gânduri dulci...