Uite-mă, mi-aleg pantofii,
Rochia și păru-mi strâng
Și mă uit, din colțul stofii,
Cum mă duc și cum mă plâng.

Trupul îmi e dat țărânii,
Prin țărâni mă simt că sînt.
Nu respir, și-mi mor plămânii
Dar pământul îmi e sfânt.

Nu am loc. Sunt eu prea lungă,
Ori e lemnul prea trecut.
Are, drept, să mă convingă
Golul ce m-a petrecut.

Am covor întins sub mine
Și deasupra. Verde tot.
Eu îl înfloresc, și bine
Cresc acum, când simt că pot.

Și mă uit, am altă seamă,
Mă descurc tot mai frumos.
Poate în alt fel mă cheamă,
Poate mă târăsc pe jos.

Dar pantofii, -rădăcina,
Și veșmintele, -tulpini,
Își absorb toată lumina
De pe lângă mărăcini.

Și mă fac cea mai plăpândă,
Și cea mai frumoasă floare,
Fără joc, fără izbândă,
Dulce și vindecătoare.

Și aștept să mă culeagă,
Să mă pună-n vaza lor
Verde, în culori, întreagă
Vie, iară, până mor.