Chiar dacă sunt arcașul nopții, orb,
La fel îmi este jindul după ținte
Și asprul vânător nu se dezminte
Când e cuprins de-al urii rece morb.

De-ar fi ca stihul meu să te alinte,
Din rouă-n zori cristal de lacrimi sorb,
Da'-n cețuri stă ascuns funestul corb
Și-atunci îmbrac armura de cuvinte...

Ferit să fiu de vechile primejdii,
De a fi prins în cunoscuta-ți mreajă
Făcută din visare și din vrajă,

Ca, strâns legat în lanțul deznădejdii
De sacerdoți în strălucite-odejdii,
Să fiu menit ființei tale strajă!