sunt femeia care-și strânge îmbrăcămintea aruncată în ploi mărunte
cea care se complace să-și admire nebuniile și să te iubească pe tine
ca și cum mereu ai fi dezbrăcat dar plin înăuntru

sunt acel om care te-a înțeles într-o viață în care nici tu nu te mai înțelegi
și omul care plânge acum privind nudul acestei iubiri împăcate în toamnă
în păsările rătăcite și păsări moarte
în coliba noastră cu numele de acasă
și-n viața aceasta care dă din mâini și picioare ca un copilaș nevinovat

pe dealuri
destinul își întinde brațele dinspre răsărit înspre apus
peste amintiri
nudul iubirii aruncă doar alb și negru