fusese un timp în care
zilele mele erau asemeni copiilor cerșetori
inima mea o casă părăsită deasupra căreia și cerul se strângea de rușine
purtam pantofii nenorocului cu mândrie crezând că o eleganță aparte
îmi atârnă de gât fără să simt vreo povară
secundele se grăbeau să treacă nu se opreau niciodată pentru mine
sufletul o gară prin care trenurile altora se opreau
lăsând unele fericiri unele tristeți unele speranțe
care se pierdeau și ele oricum strivite sub tălpile slăbiciunilor ce mă bântuiau
vedeam clar tot ce s-a spulberat
și mâinile mele frământau disperări

vine un timp în care
ești omul golit de orice furie omul tăiat în bucăți
cel ce privește înainte doar pentru a nu fi nevoit să privească înapoi
cel care desenează vise cu bățul în același nisip mișcător
deasupra ta un alt cer desface iubirile pierdute
în tine inima ca o casă părăsită împarte trecutului
tot ce Dumnezeu a uitat să-ți împartă ție