cândva în deșert
ne-am lăsat sufletul legat
cu o brățară verde în locul știut doar de noi
ai plecat femeie din vis
am rămas doar buni prieteni într-un pumn
de nisip

ne curge clepsidra
oare cu ce am mai putea să oprim cursa
poate cu așteptarea
sau cu alergarea
către niciunde sau către nicăieri
dar cui îi pasă
întreb ca să-mi răspundă tăcerea
deșertului din mine
mereu
când vine seara la tine
și la mine acasă

mă opresc și-mi imaginez zarea
dar nu văd nimic
poate nisipu-i de vină
probabil apusul
dar cine știe când mai repornește
bătaia dintr-o poartă
sau îmbrățișarea
într-o posibilă altă cursă
născută să zâmbească.