Luna s-a culcat în lămâiul din față,
mă furișez pe prispa casei,
glasul nopții se așază-n poeme
pe fiecare pagină.

Nimic din ce am scris nu se șterge,
aripile drumeților se frâng,
măduva nopții îngheață-n cuvinte.

Dimineața se păstrează în rouă
umbra ta se lasă dusă de ape.

Tu n-ai așteptări, ai numai veniri,
la porțile inimii
unde nu mai ajung.
De atâta ger se opun pietrele
și pașii își iau urma înapoi,
orbecăi pe cărarea unei absențe.