îmi spun
să sfârșesc frumos
să nu mă uit înapoi
trecutul retează cu un cuțit
suspinul buzelor
simt marea amețită în amurg
sirenele străbătându-ne îmbrățișările
trecând prin zidurile altor tăceri
fără să înțelegi de ce
noaptea are cele mai lungi picioare
își cufundă pașii în fiecare cer
un covor persian
spre aceeași dulce desfrânare

pentru ce mă chinuiesc
să inventez aceleași amintiri
în care începe timpul
o perdea de praf amăgitor
un munte de urcat cu spatele
prăbușit
peste aceeași groapă numită iubire
și pentru ce îmi înconjor
prăpastia în care exist
cu un cerc de flăcări mistuitor
exorcizând până și amintirea ta
ne ascundem în spatele aceleiași
lumânări și încet plecăm din noi
cu degetele izvorâte din scrum
și ne întrebăm cât untdelemn a ars
din sufletele noastre
pentru ce să mai tăiem în fiecare zi panglica
numită speranță
vom număra zilele fără semne la mâini
dumnezeii străini ce și-au tocit pașii prin noi
de la început

îmi spun vine un anotimp
când nu ne va păsa dacă am trăit
sau ne-am atins doar trupurile
în somnul unor păsări împăiate de tăcere
pentru că nu vom ști
dacă luna noastră a izvorât cândva
dintr-un câmp de trifoi înflorit
nici dacă moartea îmbracă de două ori
aceeași veșnicie