îmi pare albul mai amărui așa, ras pe mugurii zilei
din insomniile-mi cardiace (toate bețiile, toate
gesturile de tandrețe s-au scurs prin rigole
în cristelnițele ascunse în gropile comune ale
indiferenței). mă răsucesc atunci când cineva calcă pe
gândurile mele, sunt un soi de strigoi bipolar bântuind taverne la
marginea realității putrede, viermele din carnea albă a fructului decojit
cu lama introspecției. surâd apatic la ceas de umbră deșteptată, îmi propun
să mai scot niște cărți de vizită, să fie acolo. le las de obicei sentimentelor
care mă vizitează.
...unele mă mai caută. altele, nu...
ziua face plictisită un duș matinal,
apa curgându-i pe pielea cu vergeturi cenușii. îi întind prosopul
și-i pregătesc cafeaua simțind o adiere pe obrazul neras.

poate
mai am viață în mine până la următoarea femeie.