fără s-alung pe cineva de lângă mine
singur rămas-am ca un ecou de râs fățarnic
împrăștiat pe coridoarele pavate cu cioburi de hohote de râs și de plâns
ale unui spital de psihiatrie ce a fost dat uitării

aici e semiîntuneric și greu se-ntrezărește lumina de la capătul holului
și ce mult pare că este de mers până la salonul unde sunt cazat eu
iar tălpile goale ale picioarelor îmi alunecă pe luciul slinos al petelor de sânge
a celor care s-au nevoit înaintea mea și au ajuns se pare în saloanele lor

încerc să mă țin de amintirile foarte recente în speranța că nu voi cădea
dar sunt prea slab și nu cred că voi ajunge în noapte asta în patul meu din salon
iar dacă mă vor vedea căzut, brancardierii mă vor duce iarăși la reanimare
unde în stare de inconștiență îmi vor administra același tratament perfuzabil
dar poate că de data asta, când mă voi trezi voi fi în stare să merg cu un pas mai departe