Am adormit în zborurile noastre
Tu la un capăt de drum, eu la altul.
În hibernare au rămas sentimentele,
șoaptele, mângâierile, oftatul.

Nu mai știm când zâmbim la trecători
Când lacrimile suspină în ceața densă
Nu mai calculăm ale vieții erori
Tu și eu, două umbre inverse.

Undeva, o casă pe dealuri ne așteaptă
și o lumânare nestinsă pâlpâie pe o masă,
e o casă trecută în suferințe și dor,
unde există o potecă și un izvor.

Nici porumbeii aici nu mai au zbor
Curcubeul a înțepenit, a adormit smerit
nu mai urcă dealul imens uneori,
nu mai vrea să fie parte a unui infinit.

Nici soarele nu mai salută din zare,
E beznă în cer, în lacrimi și-n noi
Furtunile, ceața și teama iau amploare
În timpane, de un timp, doar același ecou.