orașul nu mai ascultă nu mai pândește nu te mai înțelege
butoiul de tablă în care a fost smoală arde mocnit
tușind scântei deasupra vreascurilor de castan
fumul pictează sub podul drăgăicii noi constelații

știu că nu mă pot înălța cât tu poți coborî

sinodul oamenilor străzii
dezbate noaptea sub arcul de beton
natura mea umană și poetică

schisma va veni din urmă

și unii dimineața cu gulere albe scrobite
vor aștepta în downtown
viața topită în lingouri

suntem holograme ale unor oameni mai simpli
diferența între ceea ce poate fi spus și arătat
iubirile de unică folosință lucrează în noi
precum google la realitatea augmentată

și vocea ta mă despresoară
și zidul devine o amintire colorată
de care te saturi ca de un cântec genial ascultat de o mie ori