te-am auzit cum strigai,
se pare că tot încerci să filozofezi pe la icoane,
soarele a izbucnit în mocirla lacului
țiganii, la capătul satului , bat potcoave
pentru a potcovii răsăritul dimineții,
îți fumegă chipul și vrei să alungi strigoii
de pe pereți,
te îmbraci singură în mantia de smoală topită,
pe coaste umblă câmpia
țiganul ți-a adus potcoavele,
numai două, două ți-a adus
tu i-ai cerut patru,
acum este târziu
nu e nimic, ai să îl bagi mâine la carceră,
știi, carcera aceea cu drugi de metal
și apă până la brâu,
timpul e albăstriu și sticlește
pe pieptul tău,
luna a plecat de pe câmp
iar tu faci focul cu lemne subțiri,
noaptea ți-a intrat în ochi,
e văzduh printre chipuri,
morarul a oprit moara,
o să cumpăr făină pentru cozonaci
dar chipul tău am să îl torn iar în forme,
a mușcat deja dimineața din noapte
încerci să o potcovești din nou
țiganul a intrat la carceră
în timp ce două raze au țâșnit
în ochii lui, împietrindu-l,
timpul e larg, iar la poartă mă așteptau
pramatiile golănești,
am blestemat atunci
amorul de pat și amorul de bani
și ți-am șters fața cu bidineaua tropotelor dimineții.