mă plimbam printre ceruri sălbatice,
iar privirea îmi scăpăta spre dealul numit al căpățânii.
oameni cu fețe sluțite,
plini de negru în așternuturile
realității,
își vindeau acum și ultima fărâmă
din dumnezeirea
pe care au primit-o la prima frământare a lutului.

biciuiri ale cuvântului, răstălmăciri ale trecutului,
și ignorări ale viitorului
făceau
ca tainele nedestăinuite încă să se facă una
cu adevărul.

ce renaștere!
ploaia de sânge ancorată în lemn noduros
a adus
din nou
suflare peste lut.