în noaptea când luna era ascunsă sub zăpadă
dragostea îți țâșnea din ochii căprui pe sub pleoape din unghii
ca o armată de îngeri cu oasele suflecate până la coate
tu femeie plăsmuită din suflet bălai și spumă
mă curățeai de tristețe încet încet
cu un pieptăn de os și des
și ea tristețea îmi cădea la picioare
o adunai cumva în zilele pare
și o purtai pe umărul drept
umăr din fier strunjit plin de candoare

în tainicul apus
mă insinuam pe sub pielea ta albastră până la oase