Stau așezat pe podeaua de beton
cu picioarele încrucișate sub inimă,
stau și derulez în minte întâmplările
unui început și sfârșit de noiembrie.



Prea multă cunoaștere strică -
mă învăța un străin într-o seară
la o cafea cu vorbe de ocară;





prea multa cunoaștere îmi strică
stomacul și mă indispune;
dimineața îmi dizolv
nopțile albe în ceașca de cafea,
ca pe niște cubulețe de zahăr,
îmi aprind o țigară,
trag fumul adânc în interior și
afară începe deodată să plouă,
iar lumea decolorată
se îmbracă în negru și merge
să înmormânteze pe cineva,
și luminița,
mai proastă ca noaptea fiind,
începe deodată să plângă,
iar lumina ei cu lumea
începe să semene, iar lumea -
cu o stricată,
iar stricata aceea -
cu o lumină stricată,
una stricată și proastă
ce n-a fost în stare nicicând
să încălzească pe nimeni,
dar nici să omoare;



… și cum toate stau să înceapă afară,
în timp ce nimic în interior n-ajunge să se sfârșească…



Prea multă cunoaștere strică;


obosit de curve,
sufletul
le întoarce spatele
și se apucă de sfărâmat zidul dintre
mine și eu, stând
cu fața la perete.





Prea multă cunoaștere strică -
mă dezvăța un străin într-o seară…





Odinioară am fost doi.
Acum nu mai suntem decât unul.



http://youtu.be/B2m0c-XrIGE


06.03.2014;
1:32