Tu nu îți amintești.
Copiii se uitau la omul ce sădea flori;
Au încercat și ei de câteva ori,
Uimiți.
Ani buni care au zburat
de atunci,
Așa cum zboară o lume întreagă.
Frumoasa mea doamnă,
Pe atunci, aproape la fel de tânără
Ca și tine,
Se uita cu drag, zâmbind –
Așa o văd eu –
La iazul uriaș din apropiere.
Era totul aproape la fel
Ca și acum.
În același am am devenit
Unul al altuia.
Ea zâmbea, eu nu știam cum
să-i spun.
E una din constantele ce revin
de atunci.

Nepoata mea. Ai părul auriu
ca și al ei.

Ce e acasă?
Tu întotdeauna vei fi acasă,
Lângă noi.
Mă uit acum așa cum mă
uitam și atunci.
La astrul de deasupra intrării
în parcul cel mare.
Tu o știi; poarta aceea uriașă.
Doamna e aproape lângă mine.
Citește ceva.
Mă uitam și atunci înspre acel punct,
Având-o în brațe.
Un punct luminos, desigur.
Înserarea senină și clară
Ni-l ridică pe cer aproape mereu
De atunci.

Întotdeauna e un alt început,
Iar o îmbrățișare e mereu
într-un decor drag.
E sub un cer mereu același,
De acasă.

Asta îți pot spune.
Reflectând iar și iar, cum mă uit
Către acel punct luminos.
Acolo, știu, lucește soarele cel vechi
Și e Terra.
Dar anii nu se măsoară în distanțe;
Ci în mișcarea lor interioară.
Iar tu vei fi întotdeauna a noastră,
draga mea, mereu binevenită.
Aici, sub același cer.
Acasă e oriunde,
lângă sufletul nostru.