pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt ace înfipte într-o epidermă de elefant
nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca cotul râului
nici că podul este un deget al orașului pe care apa să-l muște
când are o criză de epilepsie
un lucru este sigur
realitatea respiră altfel în tentaculele ficțiunii
ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile
și îmi amintesc brusc
dulapul așezat pe ușa lipsă dintre camere
spatele lui dezmembrat prin care intram și ieșeam
dintr-o lume în alta
apoi busculada de pe scări și vioara unui lăutar gata să se facă arșice
ceata lui Kusturița prin oraș ca o coadă ruptă de salamandră

nu vreau să mă creadă cineva
așa ar fi cel mai bine
așa arbustul meu de goji ar putea crește liniștit
și nimeni nu va ști că am desenat odată un pom cu tot cu rădăcini

a urmat goana spre râu cu mașina de gunoi
în spate pianul legat fedeleș zornăia
din el sărind prin hârtoape sunete ca monedele aruncate peste umăr morților

pe dig a fost mai greu
frânghiile scrâșneau lăsând ghemotoace în betonul zgrunțuros
când l-am scăpat pe marginea râului în el a vibrat scurt vocea lui Armstrong
și cerul părea un club de karaoke
de undeva din pereții de piatră prinși în plasă au început să iasă rădăcini
apendice articulate sensibile
apropiindu-se de noi
căutându-și
fructele