Mai lasă-mă să trec prin ploaie,
la Tine este norul, Doamne!
Degeaba-mi spun că nu e timp,
picioarele, când se înmoaie,
de primăveri de ierni și toamne,
de mine ultim anotimp.

Învăț acum sublima artă
de-a rătăci alei prin parcuri,
de-a saluta din mers vecinii
închiși în sine, fără poartă;
să îmi scot zilele din țarcuri
să mă redau un ceas luminii.

Mai lasă-mă să trec prin oră,
la Tine este timpul, Doamne!
Degeaba-mi spune că nu-i timp
durerea care-mi este soră
de primăveri de ierni și toamne,
de mine ultim anotimp.

Adesea din senin am plâns
și din senin am fost lovit;
un înger blând cu voce -nceată
trimite-mi, Doamne, dinadins
la ceasul rugii cel smerit
cu raza lunii să mă bată!