Dumnezeu s-a născut dintr-o frunză ca dintr-o durere albastră
să nu spui nimănui doar noi mai știm asta
poate și marea învolburată de lângă spital.

ceva din tine rămâne cumva agățat în spațiile în care nu trebuie să respiri
deși aerul e proaspăt și miroase a flori și a nemurire
- tu ești zveltă împletită cu iarba și înaltă până la cer

rămâne o urmă de timp trăit printre stele iar viața ta muritoare
îți devorează sufletul harul tău de nălucă strălucitoare
- cum te pierdeai în noapte plutind peste ape nisipoase fluidă

când treci desculță pe miriști numai eu nu tresar
într-un moment de oboseală păsările cad din cer resemnate
luna albă se sfarmă de boabele de grâu uitate în spice de piatră
iar noi facem focuri mari și limbile lor scriu pe cer gândurile noastre
lumina dureri mersul pe jos în carnea fără de moarte

- tu voiai să fiu lângă tine sau poate-ți doreai un copac de care să te sprijini lumină albastră