Îmi spunea cineva odată
De-un nuntaș de la noi din sat
Ce cu-o cămașă înflorată
Și cu ițari era-îmbrăcat

Un prea fălos smadovițean
Purtându-și straiul strămoșesc
Pe plaiul lui mehedințean
Cu farmecul său oltenesc

S-a așezat în capul mesei
Și-a netezit cu palma freza
Când se uita-n ochii miresei
Strângându-și între fălci proteza

Apoi, plin de efuziune,
Le-a urat mirilor de bine
Zicând că nu poate rămâne
La chef, fiindcă abia se ține !

Și după-aceea, le-a zis moșul,
Pe care-l știau șugubăț,
Să-i umple cu bunătăți coșul
Pentru că nu stă la ospăț

Fiindcă așa s-a moștenit
Ca obicei al locului
-Dacă-am venit și te-am cinstit
Măcar la masă să mă pui !

Iar de nu pot să stau la masă
Pentru că-s prea bătrân, un moș,
Meniul să-mi trimiți acasă
Dar să pui cât mai multe-n coș