Am parcurs previzibile drumuri,
pretextând mereu că vreau să te caut,
îmi trebuia un sens...
deși acum ai putea să crezi că te iubesc,
urma unei lacrimi persistă încă
sub ochiul tău cel stâng.



după o tinerețe risipită în împliniri mărunte,
știu că oamenii goi pe dinăuntru
sunt goi și în cuvinte.



role întregi de imagini smulse din adevărul orașului
și din previzibile dorințe
se desfășoară seara în mintea unor îndrăgostiți primari,
obosiți de visare
și de realitate banală.
din păcate pentru ei, tot în România vor trebui să iubească.



femeile s-au dezbrăcat probabil de idei,
iar bărbații așteaptă ca ele
să se simtă măcar pentru o clipă unice.
atunci va fi de ajuns...



e atât de frig în blocul acesta cu oase ignorate de autorități,
încât numai palmele fierbinți ale unor femei
le mai simt peste umerii mei,
dezonorați de vii de marea noapte.
și-atât de tari sunt pietrele pe care le mănâncăm
printre ruine,
încât doar gura lor, moale și caldă,
mă face să mai cred că este ceva viu
în moartea dimprejur.



acolo unde nu este înfrângere și nici victorie de vreun fel,
iar fapta nu e alterare a realității care o născu,
acolo te aștept, popor ingrat, să-ți spun cât am iubit
din ceea ce continuu ai uitat.