O dată-n an, cu surle și cu fală,
ne amintim ce bine ne-ai crescut;
că n-am avut dureri să nu te doară
și lacrimi să nu plângi tu, n-am avut.

Am învățat ce-i rău și ce e bine
iar mersul tu ni l-ai făcut voios;
silabisitul... îl știm tot prin tine.
Să osebim urâtul de frumos,

tot tu ne-ai arătat, sărmană mamă...
și nu mai osteneai să ne iubești
în timp ce răul nu ni-l luai în seamă
și nu spuneai ce istovită ești.

Și vrem ca totul să plătim c-o floare
culeasă-n grabă dintr-un magazin...
Atâta, doar, să valoreze, oare,
credincioșia ta de heruvim?

Ne iartă, mamă, că te dăm uitării
și te iubim în gând, din calendar
și-acum, la începutul primăverii,
acceptă inimile noastre-n dar!