Ca o muză căzută-n dizgrație
singură dă contur sub tălpi răbdării
înăbușind limba de agată în miere,
de mi se pun pe inimă osii din tulpini de flori,
dorind să mă vindec de cuvinte
când nimic nu mai este de făcut.

Păcatele curg între malurile deșertăciunii
până-n marea unde bate vântul speranței
visând la cochilii pline de perle.

În ființa ei s-au pârguit curbele domoale
culorile au căpătat un luciu metalic,
cad abrupt din unghiuri de apă
până ce i se desprind din răsuflare
și respiră adânc aroma gutuilor din fereastră.

Întreaga uitare se forfeca în somn
dezlegând singurătatea de durerea cu noduri
îmbrățișând splendoarea ca pe o eclipsă
care se vede rar și iubește întunericul.

Tot ce cred este ca varul nestins
hrănind lăuntrul cu vânatul de seară
până ce se înroșește fierul greșelii,
cineva îl bate pe muchii să se rotunjească.

În rest pot tăia timpul în bucăți
și să-l arunc la păsări
ele tot cântătoare rămân.