seara
când tragi perdeaua între tine și lume
te dezbraci de cuvinte
rămâi mai goală decât tăcerea
atunci mă apropii tiptil de geam
cu palmele lipite de sticla încinsă ca abajurul unei lămpi
încerc să-ți respir prezența
să-mi sufoc singurătatea

tu însă duci degetul la buze
îți scapă o șoaptă mută ca un fâlfâit de aripi
se izbește violent de timpanul meu dezobișnuit de sunete
pereții se contractă ca un făt în burta mamei
se cabrează ca prora unei corăbii lovite de ghețari
în fiecare zi același ritual
te urmăresc cu minuțiozitatea unui criminal în serie
îți cunosc fiecare mișcare din prima clipă a liniștii mele și până dincolo de haos
încă sper să apari ca mai demult în cadrul ferestrei
să te lași purtata de mine pe brațe până departe la malul unui lac de vorbe
să ne scăldăm în infinite declarații de dragoste
dar nu
în nebunia ta ți-ai dat timpul pe silent
îmbătrânești mai încet în timp ce eu port îngerul morții în mine
un prunc ce mai are o lună să coacă
un vis urât

dar
seara
când tragi perdeaua între tine și lume
vreau să mai știi doar atât
eu sunt acolo în întunericul nepăsării tale
îți ofer liniștea de care ai nevoie
te privesc printr-o perdea de vise avute cândva împreună