în curtea pustie
din țara accea pe care n-am mai apucat s-o constuim
sunt îngropați și bunicii amintirilor
pășesc
mă împiedic de-o piatră
este lacrima cu care ai aruncat după mine
când
te-ai legat cu funii groase atât de aproape
că ai plecat
în loc de gard
câteva cuvinte lustruite stau cu piciorul de lemn la soare
uitarea
își scărpinase spinarea de bivol
oamenii spun bună ziua se uită peste mine
poate ești
mă dau deoparte din calea mea
nu
nu ești
și pașii tăi s-a dus să te caute
tac
să mi te-aduc aminte

trecem prin fiecare fereastră și
ne uităm unul la altul
nu ne vedem