Ploaia ce semne și-a pus
pe vara ta încinsă de nisip,
așteaptă acum un răspuns.

Și decuzori mă răsfață,
mă așază la picioarele-i ude
s-aud cum foșnește pământul,
de mi se risipește în priviri tot cerul.

Buzele munților sorb crudul din aer,
de clopotele s-au oprit să mai bată.

Tăcerea prinde gustul piersicilor coapte,
obrazul tău le împrumută couloarea și puful,
de sângele mișcător ca și râul
capătă maluri înflorite târziu.

Ochiul ca un fulger pe ape
cu pietrele rămase ca niște trepte
pe care și timpul curge curbându-și oasele
mai grăbit decât vântul sălbatic,

arde în mine cuvintele spuse
și nu le mai dă de capăt,
de atâtea înțelesuri nedeslușite.