În brațele tale sunt ca un cântec simplu,
aproape de o frumusețe nerobită
de gustul pământului;
când treci prin pârâuri abia șoptite
încrustezi în mătăniile sufletului meu o iubire păgână,
din trup se desfac sfori de ceară,
în cuib e încă ceață, sub streașină ocol de păsări
doar crucea își întinde brazdele
ca o îmbrățișare peste singurătate;
cerul se încurcă în sforile mele
cine ești tu, femeie,
să-ți agăți iubirile în cuiul toamnei ca-ntr-o raniță veche?
dă drumul culorii să atingă frunza încălzită la sânul verii
să fie valea seacă râu de nuanțe
așază pieptenul în părul durerii
să-și descarce veninul
ce-ți rămâne când noaptea va trece de ultima strajă
să iei cu tine dincolo...

31 aug. 2014