crescuse unul demult înainte să mă nasc chiar la piciorul casei
roată în jurul coloanei de susținere la antreu. era între roșu carmin
și roșu spaniol ca o ispită vie strălucitoare. genul care te hipnotizează
în jobenul scamatorului sau între dinții dansatoarei de flamenco și nobil
și senzual. mai rupeam și eu câte unul dar nu îl puneam în păr. îl țineam
ca pe o minune în bolul pentru înghețată și priveam cum scade apa și
rămâne urma răsuflării pe sticlă ca atunci când suflam căldură pe geamul
rece peste florile de gheață. oare cât frig pot să suporte oasele unei femei
fără să se destrame ca floarea dintr-o cupă. oare câți ani poate rezista un
trandafir cățărător cu flori atât de voluptuoase fără să se usuce. câți ani
ar mai fi rămas oare într-o casă din care copiii au plecat fiindcă într-o zi
mi-au scos trandafirul cu rădăcină cu tot. de aceea nu-i suport pe cei care
demolează case și vise.sunt felceri care scot din rădăcini melodia culorilor
proaspete. rămâne numai roșul veșted al marșului radetzky. chiar dacă
au lăsat stâlpul floarea lui nu mai este.și du-te naibii și tu și foarfeca
ta impecabilă de tăiat trandafirii gigantici nobili și albi ca crinolina la
jumătatea secolului 19. eram prea tânără să mor și prea bătrână să trăiesc.