Un cosaÈ™ cu fes lila,
Dârdâind, se-nghesuia
În bondarii verișori,
Cu geci groase-n trei culori.
Lăcusta e revoltată,
Vrea câmpul ca altă dată,
Verde, cu flori buchețel,
Însă parcă-i Ruginel!

Nu știți cine-i Ruginel?
E un cui vechi, subțirel,
Ce a zăbovit prin ploi,
Într-un gard făcut la noi,
De bunicul, într-o vară,
Care roboti pe-afară,
Patru ore și un sfert;
Iar rugina-l roade lent...

De ici, colo, zgomotos,
Un țânțar vijelios,
Se frământa bâzâind,
Pe gângănii iscodind:
-Uf, că foamea nu-mi dă pace,
Toți puștanii au cojoace!
Cum trompița, să ajungă,
Pielea fină s-o străpungă?

Ca răspuns, dintr-un stejar,
O frunziță ca de jar,
Coborî încetișor,
Ca un preș, pe căpșor,
Apoi îl acoperise,
Se săltă, iar îl cuprinse,
Până când un mărăcin,
O mustră cu un suspin...

Cu un șorț alb, apretat,
Furnica s-a arătat
În ușiță, și zâmbind,
Duce ceva aburind,
Cu aromă vanilată,
Și-i îndeamnă deodată:
-Hei, poftiți la gogoșele,
Dulci, pufoase, rumenele!
Tii, dar Brumărel, săracul,
Ne-a adus fiori cu sacul!

Încântați, s-au năpustit
Și foamea și-au domolit.
Iar furnica, o miloasă,
Le-a închiriat o casă,
Spațioasă și curată,
Tihnită și mobilată,
Cu sobițe călduroase,
Și-n curte doar lemne groase.
Știi cum stau în casă? Ghici!
În maieuri și cipici!