merge cu un pas înainte
acoperindu-le noaptea
sărutându-le apele
mereu mai aproape de moarte,
mai aproape de sânul pâinii
mereu, mereu, mereu mai femeie

ea soarbe cu nesaț frica din picioarele lor cu pantaloni lungi
și schimbă vorbe de duh cu mâinile văduvite de mâneci
ea cunoaște frigul fără sfârșit din dreptul cămășilor
și departele cerului lor
pe care nu l-ar schimba cu monezile de pe masa bogaților

în carnea ei își piaptănă cuvintele barba,
în rochia ei își usucă fruntea copiii
iar dacă mama poeților e soarele tuturor anotimpurilor
e pentru că mușcă cu sete denivelările treptelor

pe buzele lor am văzut genunchii ei...
dacă de acolo zboară poeme
e pentru că truda îngenunchierii se transformă în miere

dacă vedeți o femeie cu un pas înainte
cu pantofi roșii și o înălțime impresionantă
cu ochelarii fumurii și privighetori pe umeri
e mama poeților să știți

e mama poeților ...