Așa-mi spuneam încă ieri, mereu:
amintire e numai – a unui ceas
care-a fost –
orice vis pentru mine.
Lîngă tine nici o lumină, nici o stea, nici un zeu
nu rămîne.

Uită Arcadia! Ceasul ce nu vrea să bată, nerotunjitul,
neîmplinitul să-l uiți.
Cu ceața ta spicele n-au legămînt,
la curtea ta nu se umplu ulcioarele,
pînă la tine de-abia străbate cuvînt
din patria
unde domn este soarele.
Basmul e totdeauna la alții,
minunea aiurea și astrul în larguri.
În preajma ta – nu!
în imperiul negurii – tu
cufundă-te
și adună-te-n praguri.
Sub zarea joasă și fără pățanii
cu jalea pe umeri perindă-se anii.

Așa-mi spuneam încă ieri, mereu,
călcînd în țărînă peste o floare,
sau peste umbra surprinsă
a vreunui zeu,
ce calea-mi aține, dar nu rămîne.

Încă ieri, numai ieri, doar ieri
mă apăram cu frică
de zodia nouă ce se ridică.

Și azi, dintr-o dată, neașteptat, acest răsărit.
Ce cântec nemăsurat!
Ca unui orb vindecat
lumea-n lumină mi s-a lărgit.
Puterile mișcă-n zenit.
Deschid porțile: Timp neumblat
bine-ai venit,
bine-ai venit!