Cuvintele sunt ruginita lege veche
și-aș vrea ca din pământ să le urnesc
într-un șirag, mărgăritare fără de pereche
și suflet cald și pur să dăruiesc.

Demult, naintea mea s-au strâns decoruri
iar viitorul e deschis, vom mai vedea,
trecut-au lacrimi, plâns și doruri
pe-acest pământ, pe țara mea.

Un neam recunoscut al oamenilor mari
arau pe-aici cândva țărâna noastră,
neînfricați se veseleau cât erau tari,
iar moartea le era scumpă nevastă.

Drag le-a fost să stăpânească
acest pământ nespus frumos, bogat,
aveau pășuni, aveau și oi să pască,
în marii munți aurul cel mai curat.

Pe umeri ca de zimbri ei purtau
acel păr lung în semn de libertate,
iar printre ei ca tarabosteși îi chemau
pe cei cu cinuri mai înalte.

Și ce-i al lor dacă nu firea
ce-o vezi și azi la vreun țăran,
vorbirea, portul, chipul și iubirea
de ăst pământ și libertatea cestui neam.

Aievea-mi pare că aud acum
loviri încete, tari pe nicovală,
ieșeau din mâinile fierarului prin fum
acele arme tari ori podoabe de fală.

Femeile cu salbe și fibule-n veșmânt,
cunoaștem dar un semn de castă;
erau un neam cochet pe-acest pământ
și știm de cloșca de-aur că-i a noastră.

Câmpiile o hrană-mbelșugată aduceau
și viile cea mai de preț licoare,
olari bătrâni neîncetat munceau
să pună rodu-acesta în ulcioare.

Iubeau munții înalți până la cer
Și-i slăveau pe zei pe Kogaion
și-și întăreau voința lor de fier
s-alunge al lașității demon.

Roma avea respect și frică,
nu îi chemau barbari, ci daci
și chiar spuneau în Grecia antică,
că ei sunt cei mai viteji dintre traci.

Grijind vechea țărână tot mereu,
iubind acest pământ plin de sudoare,
nu ar fi dat din el niciunui zeu
atâta timp cât unul mai era-n picioare.

Ochii hapsâni ai Romei priveau cu viclenie,
nu le-ajunge lumea întreagă ce-o aveau,
doreau cu-atât mai mult această bogăție
cu cât mai darnici dacii se-arătau.

Și-au înălțat romanii fiu Traian
crescut prin fier pentru război,
născut hispanic dârz iar nu roman,
strateg dibaci ce nu da inapoi.

S-a potrivit acelui timp un dac
pe nume Decebal, un trac bărbos
puternic cum e trunchiul de copac
și ursul brun din munți fioros.

Acești doi munți s-au întâlnit atunci,
izbindu-se și lumi cutremurând;
lupoaica mitică ce a crescut doi prunci
stindardul cap de lup a-nfrânt.

Atâta sânge-a curs prin văi din munți
și-a sângerat pământul tot al nost,
și tineri, și bătrâni purtau pe frunți
picuri de sânge, al libertății cost.

În inima imperiului au dus
istoria războaielor în piatră scrisă,
un legământ cu dacii ce-au apus
spre a-și păstra țărâna neatinsă.

Mulți trist privesc acum povestea lor,
iar ochii de muiere-ar sta și-ar plânge,
dar cum să naști din tine un popor
de libertatea n-o plătești cu sânge.