Strigătul meu

Mă zbat în deșert, mă lupt în pustiu,
Totu` se-nvârte, nimic nu mai știu,
Și ceasul se schimbă mereu tot mereu,
Ore și zile apar tot mai greu.

Și nu mai suport ura din jur,
Încep ca să strig, încep să înjur,
Dar se pare ca nimeni nu vede și nimeni nu crede,
Că speranța din viață în lume se pierde.

Iubirea și ura mereu în conflict,
Se luptă într-una, mereu infinit,
Iar eu sunt lovit, la mijloc sunt prins,
Și chinul amar mereu ma învins.

Am așteptat o rază de soare s-apară,
Am așteptat durerea din mine să moară,
Dar tot ce văd e negru, nimic în culori,
Mă simt pierdut și mă zbat în fiori.

Încep să tremur și voința mă face să plâng,
Știu că inima-ndouă am s-o frâng,
Dar viața e dură, nu pot să rezist,
Multă lume îmi zice : „fi optimist”.

Dar nu pot, ma simt așa de pierdut,
Si strigatul meu îl las în trecut,
Nici glas nu mai am să pot să implor,
Cineva să m-ajute, să nu mă lase să mor.