când simți gustul de sânge al cernelii în toc
cuvântul îți ia foc

biciuit de flacără asemenea unui dobitoc
ori unui crist
cuvântul îmi amintește zilnic că exist
între prăpastie și pisc

risc
să fiu
trist
ori al poeziei fiu

fecior de casă al metaforei
gust cu tocul din sângele amforei
la fiecare oră
o nouă amforă

prin muncă
ajung în speluncă
nu prin stat degeaba

se vede treaba -spune omul ce în șanț mă găsea-
că îmi cam place să trag la măsea,
măseaua aceea ce mă durea

dar vestea târzie-i
mă doare măseaua cariată a poeziei
nu a altora
ci proprie
deși minuta, ora
de-a lor mă apropie

navetist
între o literă și alta
n-am timp la dentist
să fac halta

de altfel merg cu Acceleratul,
nu oprește oriunde,
oriunde vrea sceleratul
ce se crede stăpân pe secunde

îmi pregătesc cu minuțiozitate ștreangul
cuvintelor
interoghez paiangul
să dau tăcere mormintelor
și-acelor,
Sfintelor,
să le țin hangul