mi-am mânjit rochia de catifea
cu sânge alb de păpădie
alergam printre inimi de frunze ședeam cu pulpele goale pe pământul curat
în cerul pe care îl știam nu era loc pentru curcubeie
probabil că lumea era așa de rotundă
încât loveam în pumni de ciudă până asfințea soarele

*

seara am întâlnit un bărbat cu colți de lup siberian
credeam că zâmbește pentru mine
nu știam de ce vorbea atât de rotund și simplu ca o apă curată
până când am alunecat în ochii lui pe marginea șoldurilor
era așa frig încât începusem să râd de furie
și mă durea al nabii că luna aproape atingea luceafărul

*

altădată era un apus afurisit de violet
îmi zvâcneau tâmplele ca o orgă dezacordată
atât de teamă mi-era să nu devin un manechin gol în vitrină
cu buzele murdare de sânge nevinovat
încât mi-am deschis ultima fereastră și ultimul nasture până la pământ
inima mea s-a rotit puțin către soare răsare
apoi a început să bată din nou

*

de atunci nu mai șed pe pământul curat
iar seara port ochelari de soare
eu singură