Tania era o femeie terestră,
m-a iubit până mi s-a albit contul la bancă
apoi a intrat în altă orchestră

pe rană încă mai port zgancă,
era o vreme când din rana aceea năvăleau cuvintele
ca niște celule de sânge

într-a odăii celulă (de criză)
îmi număr cu cerneală osemintele
și-n timpul ce mă strânge
din nemurire mai iau o priză

s-a dus liniștea spre Ceruri strigată
acum până și paiangul face zgomot
și stă într-o tăcere stricată

încerc să scriu o poezie,
hârtie, jertfă în zadar
când sunt sub a plecării tale-anestezie
dar
ca orice încăpățânat ins
în jocul de-a singurătatea
nu mă dau învins

iau cu asalt Cetatea
unde te afli tu, viitoareo
și-ți cer
să vii fără ger
sufletul meu așezat pe cântar e-o
scenă
dintr-un fim vulgar
într-o tăcere obscenă