Acest poem, nu-i un poem,
Este o-ntinsă savana, cu pâmântul ridat de soare
Ce-o port, de ce să nu recunosc, cu oareși ce fală,
În piept.
Cum s-a-ntâmplat nu mă-ntrebați, doar atât îmi amintesc,
c-am sădit într-o vară niște boabe de baobabi,
înfigându-mi-le-n stern.
Au trecut zile și lacrimi și-atâtea celule mi s-au schimbat de-atunci…
Cert e că acum îmi tropăie turme de elefanți africani
și-mi tulbură cu trompele lor creponate albastrul sângelui
și mișună lei, mârâindu-și în coamă, pândind printre firele părului meu de pe piept-
vegetație de savană și maimuțe cu fundurile nude, fac gălăcie prin mine
și-atâția și-atâția turiști toarnă-n poze din jeep,
savana ce-mi crește în piept
pe care, de nu v-aș fi spus, până și voi ați fi luat-o drept un poem.