pădurea luase foc în ochii lui
nicio pungă de oxigen
în suflete ceruri zac pe un pat de spital
miroase a cloroform și primăvara
da, primăvara aceea cântată de Morricone cândva
stă desperecheată în cimentul dalelor sterpe
cerșește, doar cerșește: niciun amator
valsa della primavera...primavera... vera...aaa
pasărea nu-și mai ostoiește zborul
în zvâcnetul obrajilor noștri
cuibul doare ziua de ieri neîmplinită
în mine, în tine, în noi prea târziu
prin ferestre mâini rătăcite nu mai prind soarele
întoarse în ele însele cotrobăie indecent
prin măruntaie rânjetul sarcastic se autoproclamă
mai săraci, mai deposedați abdicăm
chipuri diluate în amprente irecuperabile
s-au poticnit în puzzle-uri încuiate
în nepăsare au uitat să dezlege cuvintele
împleticite gurile adulmecă blancuri... doar blancuri
o poveste albastră se suspendă
în golul literelor fantomatice
pe urme ne aleargă timpul
adus de șale nicio lumânare
nu-l poate reinventa
înspre inimi albe dâre urcă fatidic
și coboară
din podul palmelor
un munte se prăbușește
la poalele tâmpleler mele amurgul adoarme
ultimul zvon de lumină pâlpâită
ca pe un ecou încerc să-l adăpostesc
în căușul sternului desfăcut
de acolo iese mimica ta
înfășurată în perdeaua densă
a oaselor mele în curând
singura mărturie
că am fost
am trecut
poate o să mă întorc