mulți vor spune poate
aceasta nu e poezie
știu eu poate de vină e toamna
cu gheara agățată
de ultima stea
ori de ultima frunză care cade
de pe creanga strivită
de rușinea propriului nud
psihoză nevrotică
acest noiembrie huiduit
de țipătul slab din convalescență
irezistibilul crizei de soare
mă macină cu dinți ruginiți
până la osul albit de frig
cugetul înfofolit imagini zdrențuite
străluciri decăderi de secole
înmugurite în idei
ce răsturnau percepte
infestate de blazare
societăți decadente sub sabie
patologii inexprimabile
extenuări sufletești până la
asfixiere
ni s-a impus o muțenie resemnată
inconștientul rostogolirii fără țel
deși imperativ categoric întrebarea
ce ne mai rămâne doar
critica irațiunii pure
la care ne-am înjugat de bunăvoie
uităm holocausturi negate răstălmăcite
eroi fără nume adormiți în gropi comune
crimele împotriva omenescului
voim aur a tot ceea ce atingem
poate ne vom trezi cu urechi de măgar
în fiece secundă se naște un om
moare o stea
dar pe noi în efemerul clipei
timpul ne sună mereu cu taxă inversă