(de-ai ști cât trifoi cu patru foi pasc vacile
în drumul lor spre abatoare!)

te miri
că lumea ți-a rămas mică
ți-ar trebui una
cu cel puțin trei măsuri mai mare
nu te mai încape nici oglinda
își varsă apele ei
înapoi în toiagul lui Moise
planeta e un bob de nisip care
te jenează un pic în talpă
cerul ți-e glaucom
până și calea lactee
presărată cu hârtoape
precum asfaltul care leagă
prezumtivul tău apartament
de jobul infect
ți se pare
o biată înfundătură de mahala
și Dumnezeu devine din ce în ce mai mic
un punct neînsemnat –
cât de departe ai ajuns
te miri că nu se miră nimeni altul –
noroc cu poștașul care vine regulat
și-ți aduce facturile
momentul când
ai vrea să treci prin lanul de grâu străin
cifrele acelea tipărite
precum Moise prin Marea Roșie
tu secerând numai
prea multa neghină
ca pâinea să le fie impecabilă
stăpânilor
ce dacă vrerea acesta din urmă
te face și mai vulnerabil