Într-o noapte lovită de îngheț
cu sufletul desenat pe geamul ferestrei
înghit în sec spânzurat de cuvinte,
încerc să fiu în mijlocul gândurilor
din care răsar drumuri.

Nu știu ce hram poartă, nici unde duc,
le văd numai pietrele rotunjite,
ies prin zăpada subțire ca o inimă de femeie
pusă în fața mea potrivnică,
să-și dezbrace de haine trupul
și-n locul fulgilor
să zburde pe patul alb din odaie
ori să fredoneze de plăcere
simțindu-mă atât de aproape și indiferent
cum frâng unghiurile din geometria coapselor ei,
de nu mai înțeleg de ce nu spune nimic
și o cuprind transpirațiile și extazul.

Habar nu am de ce mă învrednicesc
să-i demonstrez ceva ce știe
și nu recunoaște niciodată.