tu abia de mai poți să respiri și faci vântul să adie în șoapte
printre ferestre și uși un anotimp ce ninge
ninge cu îngeri beți și lacrimi și cuci bătrâni și șchiopi fără aripi
Dumnezeul Iubirii rătăcit printre stele
și curg lumânări peste lumânări peste duzii în floarea
și ceara lor se tot prelinge în corăbii grele de scrum
și-n plumb se-aprind semnele de foc ale zodiei mele
și flăcările lor cuprind cimitirul de vise și arbori căzuți
și muchiile luminii scăpărate între roțile dințate
din orologiile sparte și tembele

prin vine îmi curg mărfare și aprozi și sulf și floarea albastră
în ochi se întâmplă necuprinsul și timpul meu cel neîntâmplat
se sparg sigilii sus în cer și zei păgâni se sting în digul vechi
beți de lumină și de chin și de crini să nu te miri
poate că tu nici măcar nu știai poate îți era greu
dar în jurul nostru e un timp cinic un univers meschin
și abia de îți mai pâlpâie în tâmplă lumina albastră

e un vuiet prelung și în dungă printre duzi
pe coasta dealului în apus sunt mori de fier ce nasc ninsori
și unde clopotele sună sparte a spaimă și a frică de moarte